Un peisaj de suflet

Norii semănau cu niște bucăți nedefinite de vată de zahăr, parcă pierzându-mă printre ei. Soarele încerca să ne încânte cu prezența sa însă era destul de timid, ascunzându-se după acele forme.
Zborul păsărilor care își făceau încălzirea pentru o nouă zi mi-a îndreptat privirea către crestele înzăpezite care se iveau în depărtare, părând stăpâne peste acea lume desprinsă dintr-o poveste.
Totul avea o continuitate uimitoare, de parcă întreg peisajul se scurgea dintr-o clepsidră. Apăreau smocuri de iarbă crudă, iar țepii brazilor țepeni se transformau în frunze amorțite, pe parcurs ce îmi coboram privirea. Ramurile copacilor încă erau înghețate. Însă iepurașul jucăuș care a ieșit din spatele uneia dintre tulpini a dezmierdat natura, încercând să o trezească din somnul ei adânc.
Și uite cum salturile acestuia m-au condus într-o poieniță pierdută. Petalele florilor presărate cu rouă parcă îmi zâmbeau, iar nuanțele deschise ale acestora mă linișteau complet. În fața mea se zăreau câteva case răsfirate, părând din ce în ce mai mici.
O picătură de ploaie mi-a căzut pe obrazul palid. M-am uitat pe cer, dându-mi seama că acele forme de vată de zahăr deveneau din ce în ce mai gri.
M-am întors la cabană, rămânând în suflet cu căldură întregului peisaj.