Patetic

Umblăm prin lume la fel ca niște actori timizi, aflați la început de drum, care se împiedică de propriile picioare? Sau ca cei care atunci când apar pe scenă uimesc publicul până la lacrimi?

Deși replicile sunt aceleași, interpretarea este cheia. Te lași apreciat sau batjocorit, decizia regăsindu-se doar în mâinile tale. 

Poți fi un erou sau un simplu figurant. Și aici vorbesc despre personaje. Indiferent cât de mult negăm, atunci când ieșim în public începem să jucăm. Dar cortina nu va fi trasă mereu. Jucăm un rol și asta e inevitabil, lăsăm în urmă o impresie care nu se șterge ușor. Eu una mă simt bine în acest film, mai ales acum când am reușit să mă obișnuiesc cu ideea că fiecare are dublu-rol(o zi în care părem protagoniști, o alta în care suntem antagoniști). 

Dar unii uită ușor acele câteva replici, începând să improvizeze. Aici este problema: odată ce ai ajuns acolo, emoțiile te încolțesc, iar tu începi să te transformi. Doar până când îți dai seama că nu mai ești în lumina reflectoarelor.

Ajungi în vârf, dar atunci când publicul își va da seama că nu știe pe cine apreciază, te va șterge încet, încet. Urci greu, dar rămâi în top sau, pur și simplu, urci repede și cobori și mai repede.

Vocea care te ghidează poate fi chiar vocea inimii tale sau doar ecourile celor care încearcă să te manipuleze. Tu ești singurul care alege!

Reușim oare să transformăm acest film într-o comedie care ne face să zâmbim larg sau va rămâne o întrecere continuă?